Stii ca ai dreptate
In primul rand, scuze ca scriu fara diacritice, chiar ma sacaie, dar imi taie din elan efortul suplimentar, sper sa intelegi.
E un fel de blocaj mental. Un zid, o incordare interna, cam asa imi vine sa descriu starea. Cand uiti, iti vine greu sa aplici ce ai invatat, aproape prea greu. Cand parca ai pierdut tot ce ai insemnat de-a lungul timpului, iar oamenii care vin si iti reimprospateaza amintiri impartasite... doar amintesc de tot ce ai pierdut din tine. Nu te mai poti exprima cum o faceai, nu mai pui la fel de mult suflet, caldura adeseori simtita in relationarea cu ceilalti.. dispare.
Esti la fel de mult un om ca atunci. Dupa multe episoade psihotice (cred ca folosesc termenii corect) si tulburari la nivel psihic parca lumea e aruncata intr-o alta lumina... nu mai recunosti nimic, totul e in ceata. "Totul" asta, de obicei e folosit ca hiperbola, din cate am citit... dar chiar vreau sa subliniez... totul (puns).
Efortul mental care poate fi depus pare sa se fi diminuat, si in acelasi timp, nu ai vrea sa il confunzi cu lene. Nu mai faci nici diferenta intre scuze si motive. Sunt multe intrebari, si parca doar frica motiveaza cu adevarat. Principiile atat de clar structurate o data nu-si au insemnatatea, parca o stavila sta intre tine si ele. De ce oare? De ce atat de mult efort doar pentru a te mentine la acelasi nivel?
Recunosc, nu ar trebui sa fie vorba de o comparatie aici. Pana la urma, oamenii sunt oameni si atat, nu ar trebui sa fie comparati. Ei doar sunt... si asta aproape am uitat...
Admit o oarecare rusine cand imi asum toata treaba asta. Rusinea e (din perspectiva evolutionista) foarte utila, sper ca si acum sa fie la fel.
Mai trebuie sa admit si setea neincetata de acceptare (to be acknowledged)... sa fiu vazut si auzit.,,, ceea ce ma duce la un lucru pe care mereu am vrut sa il spun si sa il fac.
Sunt cateva persoane pe care le-am intalnit... care m-au ranit... cat de tare, evident, e relativ. Sunt convins ca nu au vrut, sunt la fel de convins ca e in mare parte (daca nu chiar in totalitate, vina mea). Fie sub forma unor "complimente" false, care ma loveau fix in nesiguranta mea si in realizarea ca in principal tot ce realizasem era bazat pe iluzii... fie sub o falsa prietenie, fara dorinta de a ma ajuta cu adevarat, doar cu gandul la el/ea (vreau sa fiu vag)... fie egocentrismul, fie frustrarile personale, fie raceala, fie regulile impuse, fie modul meu distorsionat de a vedea lumea.
Chiar nu conteaza a cui e vina, si eu am gresit cu aceleasi arme in fata unor persoane la care tineam mult. E parte din noi...
Stii ca ai dreptate. asa ca nu uita sa depui mereu mai mult efort.
E un fel de blocaj mental. Un zid, o incordare interna, cam asa imi vine sa descriu starea. Cand uiti, iti vine greu sa aplici ce ai invatat, aproape prea greu. Cand parca ai pierdut tot ce ai insemnat de-a lungul timpului, iar oamenii care vin si iti reimprospateaza amintiri impartasite... doar amintesc de tot ce ai pierdut din tine. Nu te mai poti exprima cum o faceai, nu mai pui la fel de mult suflet, caldura adeseori simtita in relationarea cu ceilalti.. dispare.
Esti la fel de mult un om ca atunci. Dupa multe episoade psihotice (cred ca folosesc termenii corect) si tulburari la nivel psihic parca lumea e aruncata intr-o alta lumina... nu mai recunosti nimic, totul e in ceata. "Totul" asta, de obicei e folosit ca hiperbola, din cate am citit... dar chiar vreau sa subliniez... totul (puns).
Efortul mental care poate fi depus pare sa se fi diminuat, si in acelasi timp, nu ai vrea sa il confunzi cu lene. Nu mai faci nici diferenta intre scuze si motive. Sunt multe intrebari, si parca doar frica motiveaza cu adevarat. Principiile atat de clar structurate o data nu-si au insemnatatea, parca o stavila sta intre tine si ele. De ce oare? De ce atat de mult efort doar pentru a te mentine la acelasi nivel?
Recunosc, nu ar trebui sa fie vorba de o comparatie aici. Pana la urma, oamenii sunt oameni si atat, nu ar trebui sa fie comparati. Ei doar sunt... si asta aproape am uitat...
Admit o oarecare rusine cand imi asum toata treaba asta. Rusinea e (din perspectiva evolutionista) foarte utila, sper ca si acum sa fie la fel.
Mai trebuie sa admit si setea neincetata de acceptare (to be acknowledged)... sa fiu vazut si auzit.,,, ceea ce ma duce la un lucru pe care mereu am vrut sa il spun si sa il fac.
Sunt cateva persoane pe care le-am intalnit... care m-au ranit... cat de tare, evident, e relativ. Sunt convins ca nu au vrut, sunt la fel de convins ca e in mare parte (daca nu chiar in totalitate, vina mea). Fie sub forma unor "complimente" false, care ma loveau fix in nesiguranta mea si in realizarea ca in principal tot ce realizasem era bazat pe iluzii... fie sub o falsa prietenie, fara dorinta de a ma ajuta cu adevarat, doar cu gandul la el/ea (vreau sa fiu vag)... fie egocentrismul, fie frustrarile personale, fie raceala, fie regulile impuse, fie modul meu distorsionat de a vedea lumea.
Chiar nu conteaza a cui e vina, si eu am gresit cu aceleasi arme in fata unor persoane la care tineam mult. E parte din noi...
Stii ca ai dreptate. asa ca nu uita sa depui mereu mai mult efort.