Acum 2 ani, fără așteptări
Uite... eu astăzi nu pot scrie cu plăcerea și pasiunea pe care o am de obicei.
Tocmai din această cauză, probabil, nu îmi mai cunosc motivele și am o strângere continuă de inimă... o senzație la fel de viscerală ca... poate ca niște amintiri, poate ca niște poze, poate ca un cuvânt pe care tot îl rumeg...
Logica și cunoștințele îmi stau în calea cunoașterii momentan... a spontaneității și a sincerității. Obișnuiesc să fiu destul de atent, nu vreau să pierd nimănui intenționat timpul.
Dar nu așa se joacă jocul ăsta. Parșiv... cu cât mă axez mai mult pe obiectiv... mă îndepărtez de el. Așa că fac din asta un exercițiu de atentă nepăsare.
Ne-ar mai trebui un război. Violența fizică pare atât de naturală... atât de cunoscută... e o problemă ce îți ține mintea ocupată, de dezvoltă... și are soluții clare... pacea.
Acum e atât de disimulată... în sarcasm, în uitare, în indiferență... vreau înțelegere.
E normal... adică fără o schimbare... stagnăm... e doar altă problemă ce ne forțează să ne adaptăm pentru a ne continua schimbarea și a nu îngheța într-un fotoliu genetic.
Simplul fapt că mă plâng acum atestă schematica genială a modului în care suntem ținuți într-un etern paradox... ne face mereu imperfecți... doar pentru a ne putea continua schimbarea și a nu muri!
Mă rănești! Mulțumesc! E bine! Ai vrea ca viața să fie ușoară?
Și totuși... nu aș vrea să trăiesc doar după logica asta... în primul rând, dacă aș urma-o neîncetat, m-ar orbi... și apoi... vreau să gust din plăcere... și stoicii erau egoiști... doar ca își mascau hormonii în o egocentrică teorie.
Culmea... ne trebuie o ancoră în realitate pentru a ne putea încerca să înțelegem... dar înțelegerea necesită un abandon incognoscibil. Paradox în paradox.
Mă las pe spate fără logică și prejudecăți pentru a te cuprinde. Nu știu de legi sau reguli, nu îți dau nume sau tipare... nu ești în nici un fel. Nu îmi pot spune mie, lumii sau ție cine ești.
Fără metafore. Fără senzații organice și romanțe ce să ne ducă departe de realitatea dintre noi. Voiam să spun noi doi. Dar doi e o caracteristică nenecesară, ar strica tot.
Rămân doar întrebări fără cuvinte sau semne de punctuație.
Nu sunt emoții... deja nu îți place, îți vine greu, nu mai citești. Prea plictisitor.
Dar eu te vreau aici, dragoste, aici. Nu pot atinge oricum, căci s-ar schimba oricum în contact cu ființa-mi.
Doare să lași în urmă atâta plăcere, recompensa fiind chiar durerea.
Și cum pot spune lucrurile astea fără a fi blocat de un mai mare paradox? Dragoste... mhm.
Tocmai din această cauză, probabil, nu îmi mai cunosc motivele și am o strângere continuă de inimă... o senzație la fel de viscerală ca... poate ca niște amintiri, poate ca niște poze, poate ca un cuvânt pe care tot îl rumeg...
Logica și cunoștințele îmi stau în calea cunoașterii momentan... a spontaneității și a sincerității. Obișnuiesc să fiu destul de atent, nu vreau să pierd nimănui intenționat timpul.
Dar nu așa se joacă jocul ăsta. Parșiv... cu cât mă axez mai mult pe obiectiv... mă îndepărtez de el. Așa că fac din asta un exercițiu de atentă nepăsare.
Ne-ar mai trebui un război. Violența fizică pare atât de naturală... atât de cunoscută... e o problemă ce îți ține mintea ocupată, de dezvoltă... și are soluții clare... pacea.
Acum e atât de disimulată... în sarcasm, în uitare, în indiferență... vreau înțelegere.
E normal... adică fără o schimbare... stagnăm... e doar altă problemă ce ne forțează să ne adaptăm pentru a ne continua schimbarea și a nu îngheța într-un fotoliu genetic.
Simplul fapt că mă plâng acum atestă schematica genială a modului în care suntem ținuți într-un etern paradox... ne face mereu imperfecți... doar pentru a ne putea continua schimbarea și a nu muri!
Mă rănești! Mulțumesc! E bine! Ai vrea ca viața să fie ușoară?
Și totuși... nu aș vrea să trăiesc doar după logica asta... în primul rând, dacă aș urma-o neîncetat, m-ar orbi... și apoi... vreau să gust din plăcere... și stoicii erau egoiști... doar ca își mascau hormonii în o egocentrică teorie.
Culmea... ne trebuie o ancoră în realitate pentru a ne putea încerca să înțelegem... dar înțelegerea necesită un abandon incognoscibil. Paradox în paradox.
Mă las pe spate fără logică și prejudecăți pentru a te cuprinde. Nu știu de legi sau reguli, nu îți dau nume sau tipare... nu ești în nici un fel. Nu îmi pot spune mie, lumii sau ție cine ești.
Fără metafore. Fără senzații organice și romanțe ce să ne ducă departe de realitatea dintre noi. Voiam să spun noi doi. Dar doi e o caracteristică nenecesară, ar strica tot.
Rămân doar întrebări fără cuvinte sau semne de punctuație.
Nu sunt emoții... deja nu îți place, îți vine greu, nu mai citești. Prea plictisitor.
Dar eu te vreau aici, dragoste, aici. Nu pot atinge oricum, căci s-ar schimba oricum în contact cu ființa-mi.
Doare să lași în urmă atâta plăcere, recompensa fiind chiar durerea.
Și cum pot spune lucrurile astea fără a fi blocat de un mai mare paradox? Dragoste... mhm.