E vorba de tine
Daca timpul ma invinge iar eu cedez, timpul inceteaza sa existe.
Si daca eu nu lupt si ii las pe altii, din nou, nu traiesc, nu e timp.
Timp e doar pentru lucrurile rele si malefice. Cele bune, doar momente atemporale. Senzatie prelungita, doar amintire. Si cate aduni si cate versi, de cate iti pasa. Vrem timp ce nu e al nostru pentru ca ne e frica sa acceptam ca il pierdem pe cel ce-l avem. Timpul ne defineste instinctul de supravietuire, viata insasi e o batalie cu timpul. Nu o putem castiga decat daca nu o purtam. Si daca nu o purtam, nu mai existam. Si daca ne invinge, am mai spus, pierde si timpul.
Deci nu te plange ca nu ai timp, asta inseamna sa existi, sa fii mereu mai in viitor decat iti dai seama.
Nici macar lumina nu are timp sa ajunga la noi, iar pentru ea, timpul nici nu are sens. Inainte de inceput, nu e timp. Daca ar fi om, timpului i-ar fi la fel de frica sa ne piarda. Dar el e timpul, e absolutul cu sfarsit si inceput, zeul subjugat omului, la fel ca toti ceilalti zei.
Si poate timpul, cand ne aduce impreuna, se bucura ca am impartit un moment ce nu tine de dimensiunea sa, poate se bucura ca avem zei si in altceva, ca gasim inteles in afara bataliei si nu ne acapareaza.
Pentru ca timpul ce face altceva decat sa fie obsedat de noi, fiinte privilegiate de alegere?
Si daca eu nu lupt si ii las pe altii, din nou, nu traiesc, nu e timp.
Timp e doar pentru lucrurile rele si malefice. Cele bune, doar momente atemporale. Senzatie prelungita, doar amintire. Si cate aduni si cate versi, de cate iti pasa. Vrem timp ce nu e al nostru pentru ca ne e frica sa acceptam ca il pierdem pe cel ce-l avem. Timpul ne defineste instinctul de supravietuire, viata insasi e o batalie cu timpul. Nu o putem castiga decat daca nu o purtam. Si daca nu o purtam, nu mai existam. Si daca ne invinge, am mai spus, pierde si timpul.
Deci nu te plange ca nu ai timp, asta inseamna sa existi, sa fii mereu mai in viitor decat iti dai seama.
Nici macar lumina nu are timp sa ajunga la noi, iar pentru ea, timpul nici nu are sens. Inainte de inceput, nu e timp. Daca ar fi om, timpului i-ar fi la fel de frica sa ne piarda. Dar el e timpul, e absolutul cu sfarsit si inceput, zeul subjugat omului, la fel ca toti ceilalti zei.
Si poate timpul, cand ne aduce impreuna, se bucura ca am impartit un moment ce nu tine de dimensiunea sa, poate se bucura ca avem zei si in altceva, ca gasim inteles in afara bataliei si nu ne acapareaza.
Pentru ca timpul ce face altceva decat sa fie obsedat de noi, fiinte privilegiate de alegere?