Și când e personal, nu înțelegi. Și când înțelegi, deja o interiorizezi, o faci a ta. Cum vrem noi totul, mereu. Dar nu așa, ci totul totului. Cu cuțitul ală de ți l-ai înfipt în suflet și acum curge toată lumea prin el, fără să lași nimic... nu te gândi prea departe, ia-o literalmente, asta vreau să spun, că vrei tot. Din momentul în care înțelegi, îți asumi tot creditul, discreditezi orice simțământ al altei persoane. De aia există clișee, sunt ușor de înțeles. Iar eu când fac, nu vreau să dau altora. E al meu. Mi-e frică să te văd cu sufletul perforat așa. Vreau să șterg rândurile astea. Simt că sunt copiate de undeva, că ideile sunt vechi, ușoare. Iar că eu nu pot să le dau și tu le ignori de îndată ce le primești. Mă judeci. Sau eu nu sunt încă suficient de matur. Vreau să zic că mi-e frică? Că iar ajung în stadiul inferior celui care mă aflu? De data asta măcar știu că e inferior... deși mă face să mă simt atât de greșit. Da, sunt greșit. Omoară-mă, doar lasă-mă în con...