Absolut nici o poezie, dar chiar nici una... sa ma ierte Poe, dar nici una nu transmite la fel de mult ca doua randuri scrise de un vechi prieten, pe care le intelegi si le lasi sa te inunde cu orice mic sentiment le simtea. Cand citesti o poezie proasta rau si totusi zambesti, pur si simplu trimite cu plugul capacitate de empatie. Asa ca dragi poeti clasici, sunteti voi ok, dar stati in alt cartier.

Popular posts from this blog

Mintea-computer, motorul cosmic

Caloriferul se încăpățânează să rămână rece. Îți amintesc simetric. Mintea caută sedative, să stăpânească ceva ce vrea să iasă. Sau să se manifeste. Îi dai să rumege ceva dureros, să se zbată peste vreo dilemă minoră legată de perseverență sau motivație. Faci ceva, dar știi că va reveni. Să fie prima lume ce vrea să înțeleagă mintea? Greșești, te simți vonovat, dar simți. Ai vrut să scrii vinovat, dar nu te mai întorci. Nu ai cum, totul e acum.
Read more

Spațiu spațiu spațiu spațiu ospăț spațiu

Bine. Nu știu ce să scriu. Ceea ce e ciudat. E a suta oară când stau pe același scaun. Cu aceeași melodie, simțind același lucru. Lucruri, adică. Mintea mea merge iar în fraze scurte, caută dramatism, știi tu. Îmi e frică pentru că retrăiesc același lucru de prea mult timp... simt că omoară tot ce e mai bun în mine, dacă a mai rămas ceva...  Mi-am pus jurnalul pe un blog în ideea că o idee explicată cuiva nu e chiar la fel de pierdută. Când cânți, nu vrei ca sunetele să se piardă în pereți și în urechile tale. Când plângi, e bine să fie cineva acolo. În fiecare cotlon se răspândește frica, mâhnirea, singurătatea. Oriunde ești nesigur, singur, înfricoșat, frustrat. Să îi înveți pe alții din greșelile tale. Nobil. O iluzie. Aștept cu picioarele-mi legănându-se peste bordură. Poate am să învăț într-o zi, mereu încerc, mereu greșesc. Oversharing with the void. Best fucking illusion I could have been sold. Go team I, go, go...
Read more

The echoes of seasons

 I watch as my dreams dissolve into the uncaring world.  I watch the oak gently reaching for the sky, its open palm lay open, fingers outstretched, gathering bronze. Hail autumn, your winds have reached me. They are gentle, fatherly, easing nature into the inevitable change to come. The linden aroma crumbles amidst the seeds of harvest, and so work and toil has to begin. Fittingly, I reap what I've sown. Loneliness, longing, lust. I harvest lessons from the deathly shell of my ego, my soul, my shroud of lies. They've bloomed into an abyss of no margin. The wind rustles my leaves and I'm left feeling its unfairly gentle to me. Of course I'm but a sapling, so it doesn't matter. The water is gentle, the wind caresses, the birds are calm, and I even find a way to smile, but I feel so damn close to looking too deep into the black. My 28th autumn, and I hear all the echoes, its melancholy is gripping. And I find myself as I've always been.
Read more