Ieri și mâine nu doare.
Acum, repede, cât mi se răcesc gândurile... repede, repede..
Aș vrea să mă visez la nesfârșit cântând, să mă pierd ca într-o boală psihică în închipuiri... aș vrea să fie pur romantism... dar îmi e teamă că e doar slăbiciune..
Să aleg mereu calea minimei rezistențe, să îmi las nevoia de atenție, de acceptare, de un "tu" mai înțelegător... să mă prindă, să mă învăluie.
E atât de fals, totuși... nici nu mai știu ce idei noi să spun.
Uite-mă în propriul meu nicăieri, unde singurele minciuni înseamnă doar slăbiciuni, unde orice renunțare înseamnă moarte, unde viitorul și trecutul nu există. Contează doar ce sunt acum, dacă doare. Mereu trebuie să doară.
Infuziile de încredere în sine, de fericire, de viață calmă... sunt așa trecătoare... starea de bine pare să aleagă să se exprime doar în comprimate filmate. Glumesc, evident. E doar percepția noastră. Așa e bine... durerea și fericirea pot fi congruente... durere fiind doar... ca ieșirea fătului din uter. Ca trauma ce lasă crustă.
Calea asta a minimei rezistenței... atât de căutată de mecanismele noastre psihice, atât de evidentă pe lângă miile de alternative... alungând o durere de altfel inocentă, ce ar vrea doar să ne scoată din uter..
Oare de aia ne trebuie un război... fizic, palpabil, traumatizant... o asemenea durere congruentă cu fericirea necesită niște spirite mai mature... Oare să fie războiul acesta spiritual metoda de a crește? Robiți de aproape tot ce înseamnă muncă, scăldați în confort și în miracole nemaivăzute, nici măcar în tranșeele de acum 75 de ani... E greu să ne vedem inamicii când sunt în noi, parte din noi. E greu să punem mâna pe ei și să-i batem.
Dar fiecare război e greu, și ininteligibil de la un combatant la altul. Să ne plângem. phah, nu.
Realitatea asta necesită adaptare. Nimic nu-i normal, și nici nu a fost, și nici nu ar trebui să fie. Mereu durere și adaptare, mereu schimbare. Pentru a supraviețui. Iar nevoia de supraviețuire devine din ce în ce mai vizibilă. Extraordinarul ar fi o cale prea ușoară. La fel și abandonul în sine.
Și acum nu știu... a fi om înseamnă a uita asta din când în când? Intuiția îmi spune să tac.
Aș vrea să mă visez la nesfârșit cântând, să mă pierd ca într-o boală psihică în închipuiri... aș vrea să fie pur romantism... dar îmi e teamă că e doar slăbiciune..
Să aleg mereu calea minimei rezistențe, să îmi las nevoia de atenție, de acceptare, de un "tu" mai înțelegător... să mă prindă, să mă învăluie.
E atât de fals, totuși... nici nu mai știu ce idei noi să spun.
Uite-mă în propriul meu nicăieri, unde singurele minciuni înseamnă doar slăbiciuni, unde orice renunțare înseamnă moarte, unde viitorul și trecutul nu există. Contează doar ce sunt acum, dacă doare. Mereu trebuie să doară.
Infuziile de încredere în sine, de fericire, de viață calmă... sunt așa trecătoare... starea de bine pare să aleagă să se exprime doar în comprimate filmate. Glumesc, evident. E doar percepția noastră. Așa e bine... durerea și fericirea pot fi congruente... durere fiind doar... ca ieșirea fătului din uter. Ca trauma ce lasă crustă.
Calea asta a minimei rezistenței... atât de căutată de mecanismele noastre psihice, atât de evidentă pe lângă miile de alternative... alungând o durere de altfel inocentă, ce ar vrea doar să ne scoată din uter..
Oare de aia ne trebuie un război... fizic, palpabil, traumatizant... o asemenea durere congruentă cu fericirea necesită niște spirite mai mature... Oare să fie războiul acesta spiritual metoda de a crește? Robiți de aproape tot ce înseamnă muncă, scăldați în confort și în miracole nemaivăzute, nici măcar în tranșeele de acum 75 de ani... E greu să ne vedem inamicii când sunt în noi, parte din noi. E greu să punem mâna pe ei și să-i batem.
Dar fiecare război e greu, și ininteligibil de la un combatant la altul. Să ne plângem. phah, nu.
Realitatea asta necesită adaptare. Nimic nu-i normal, și nici nu a fost, și nici nu ar trebui să fie. Mereu durere și adaptare, mereu schimbare. Pentru a supraviețui. Iar nevoia de supraviețuire devine din ce în ce mai vizibilă. Extraordinarul ar fi o cale prea ușoară. La fel și abandonul în sine.
Și acum nu știu... a fi om înseamnă a uita asta din când în când? Intuiția îmi spune să tac.