Acum, repede, cât mi se răcesc gândurile... repede, repede.. Aș vrea să mă visez la nesfârșit cântând, să mă pierd ca într-o boală psihică în închipuiri... aș vrea să fie pur romantism... dar îmi e teamă că e doar slăbiciune.. Să aleg mereu calea minimei rezistențe, să îmi las nevoia de atenție, de acceptare, de un "tu" mai înțelegător... să mă prindă, să mă învăluie. E atât de fals, totuși... nici nu mai știu ce idei noi să spun. Uite-mă în propriul meu nicăieri, unde singurele minciuni înseamnă doar slăbiciuni, unde orice renunțare înseamnă moarte, unde viitorul și trecutul nu există. Contează doar ce sunt acum, dacă doare. Mereu trebuie să doară. Infuziile de încredere în sine, de fericire, de viață calmă... sunt așa trecătoare... starea de bine pare să aleagă să se exprime doar în comprimate filmate. Glumesc, evident. E doar percepția noastră. Așa e bine... durerea și fericirea pot fi congruente... durere fiind doar... ca ieșirea fătului din uter. Ca trauma ce lasă...