Normal, totul e personal
Pe un plan ce încearcă să mi se asemene, ce sunt eu acum, când totul e anulat?
De ce răul nu poate să iasă tot, în același timp, din mine, iar eu să mă pot reconstrui? Sensul se pierde iar zilele trec. De câte ori te poți ridica și să înduri frustrarea? Este capacitatea de reînnoire a omului chiar infinită? Trebuie să aflu, trebuie să o fac?
Când un apus de soare înseamnă mult, iar apoi vieți de oameni nu înseamnă nimic, greșeala e a mea și doar a mea. Vreau să reproduc schimbarea ce într-o secundă reușește să inspire, să reconstruiască.
Când răul se înțelenește în mine și când se acoperă de zâmbete și încercări de bine, se face comod și nu dă să plece. Se hrănește din speranța că va pleca. Și bat la uși închise, căci doare când se face curent în casă din cauza musafirilor. E mult rău, ori iese prin război, ori mor, ori prin perseverență.
Lumea se preface închisă. Știu că nu este. Dar intențiile bune rar își fac loc între o cunună de intenții și strategii politice.
Între mii de oameni morți ca mână de votare sau ca indicator pentru discrepanțe alarmante.
Între milioane de povești în care se afla atâta bine, izbite de aroganța oamenilor învățați, ce au primit atâta atenție încât își permit autoritate asupra suferinței.
Și a mea, și a tuturor. Suntem crescuți încât să nu putem citi de valori decât în cărți.
Și nu putem îneca răul într-o mare de frică și gol cauzat de incapacitatea de a găsi motivul bunătății noastre. Ajutăm pentru că vrem? Ajutăm pentru că ne ajută? Trebuie?
DA! DA! Înțeleg ce spui, trebuie un mare tăvălug peste istorie. Să ne întoarcem la natură, să o ucidem, să plângem și de acolo să vedem ce merităm. ,
Lupta pentru pace și pasivitatea pentru măsurile active.
Pe un plan ca cel al meu. Rutina dorului și a trebuințelor spiritului neformat, răpit de căldura vreunei siguranțe, în același timp recunoscător și sătul. Dar sătul și amărât într-un hal... tangent cu nepăsarea și a mă complace.
Cât rău, cât dezgust nemotivat și câtă dorință de a aparține, de nu ma pot abține. Vreau ceva medicament.
De ce răul nu poate să iasă tot, în același timp, din mine, iar eu să mă pot reconstrui? Sensul se pierde iar zilele trec. De câte ori te poți ridica și să înduri frustrarea? Este capacitatea de reînnoire a omului chiar infinită? Trebuie să aflu, trebuie să o fac?
Când un apus de soare înseamnă mult, iar apoi vieți de oameni nu înseamnă nimic, greșeala e a mea și doar a mea. Vreau să reproduc schimbarea ce într-o secundă reușește să inspire, să reconstruiască.
Când răul se înțelenește în mine și când se acoperă de zâmbete și încercări de bine, se face comod și nu dă să plece. Se hrănește din speranța că va pleca. Și bat la uși închise, căci doare când se face curent în casă din cauza musafirilor. E mult rău, ori iese prin război, ori mor, ori prin perseverență.
Lumea se preface închisă. Știu că nu este. Dar intențiile bune rar își fac loc între o cunună de intenții și strategii politice.
Între mii de oameni morți ca mână de votare sau ca indicator pentru discrepanțe alarmante.
Între milioane de povești în care se afla atâta bine, izbite de aroganța oamenilor învățați, ce au primit atâta atenție încât își permit autoritate asupra suferinței.
Și a mea, și a tuturor. Suntem crescuți încât să nu putem citi de valori decât în cărți.
Și nu putem îneca răul într-o mare de frică și gol cauzat de incapacitatea de a găsi motivul bunătății noastre. Ajutăm pentru că vrem? Ajutăm pentru că ne ajută? Trebuie?
DA! DA! Înțeleg ce spui, trebuie un mare tăvălug peste istorie. Să ne întoarcem la natură, să o ucidem, să plângem și de acolo să vedem ce merităm. ,
Lupta pentru pace și pasivitatea pentru măsurile active.
Pe un plan ca cel al meu. Rutina dorului și a trebuințelor spiritului neformat, răpit de căldura vreunei siguranțe, în același timp recunoscător și sătul. Dar sătul și amărât într-un hal... tangent cu nepăsarea și a mă complace.
Cât rău, cât dezgust nemotivat și câtă dorință de a aparține, de nu ma pot abține. Vreau ceva medicament.