Trees that wear hats

 Astazi a fost serios. Cred ca pentru prima data in viata mea, am simtit negru in mine. Vorbea cu "eu", era un dialog, un conflict. Trece ziua iar eu raman perplexat. De fapt unde raman? Permit unui asemenea lucru sa prinda radacini in mine? Renunt? Nu am ascultat muzica. Nu am iesit din casa. Nu m-am putut simti bine in nici un fel. Doar am existat, si ce existenta crunta. Plansul uscat, tipatul in asternuturi, neputinta, lipsa de speranta. Un iures de emotie estompat in nimic, in acest hau atat de negru, care vine tot din mine. Cata groaza. Cata durere in sufletul meu, incat sa vad asa ceva. Maine se fac alegeri, dar cea mai importanta alegere pe care o pot face este cat de mult permit negrului sa acapareze. Am luat un cutit si l-am tot invartit. Si nu trebuie sa-mi fie frica sa zic, dar am nevoie de o trezire urgenta. Nu mai e o joaca, s-ar putea sa nu mai existe un maine spre care sa imping problemele daca o tin tot asa. Este trist si dureros ca am ajuns in punctul asta, ...

I feel empty, alone and destitute of power . I wallow in excuses, in addictive loops.  I live the sadness of millions one more time, I feel guilty and I incrementally kill myself for it. I look around this desert, and the good things are like water to the coarsest throat. Someone to get in touch, someone to call out. Here in the depths of nothing, in the outreach of hormonal imbalance, there is nothing. Here is Hel. Of the self-made kind.  Obsession with self. I, I and I again. Stuck in a cage, holding the key, and being blinded by its shine. Hitting the head on the railing. Wallow. Determinism. Where do I go, how do I go. Stuck for so long I forgot even how to stretch my legs, my back, my spirit. How to talk, how to bring out the beauty. Punishment. Sins. Guilt. Fever. Hel. On the bring of losing hope. I stare down the ledge, I feel the call of the abyss and can barely make out its enormity. Its seriousness. If I give up hope, there's nothing but darker cages, colder railings...

Un rece adanc roade constiinta. Amintirile sunt o lumanare, dar si aceasta rece. Cautand intelegere intre milioanele de decizii, ma privesc afundat intr-un amestec de melancolie si fantezie. Nu pot scapa la nesfarsit de frigul transant. Lumea trecuta ma cheama inapoi, insa nu pot trai in amintiri, si nici din ele. Certitudinea rutinei se transforma intr-un sir nesfarsit de intrebari legate despre ce ar fi putut sa fie.  Pe limba cui pot intelege singuratatea proprie? Ma uit gresit in oglinda, caut in nestire pentru ce? Caut in muzica, in scriere, in limbi straine, in parcuri, si in mine uneori. Caut infometat, si totusi raman flamand. Copacii se scutura si se inchid in ei. Lumina ne-o facem noi. Caldura o facem noi.  Tot ce era frumos se scurge printre degete, precum amintirile. Nu le poti apuca, ele vin si trec. Vin si trec. Nu pot forta, nu pot intelege, nu pot cuprinde cu imaginatia, ce ar trebui sa fac. Simt ca nu ma pot ruga decat, sa se intample ceva, precum au scris si ...